Relația părinte – copil
Încă de la naştere, fiecare copil are un stil al său unic. Părinţii cu mai mulţi copiii se minunează de cât de diferiţi sunt copiii lor între ei. Pe parcursul creşterii sale, copilul îşi scrie povestea propriei dezvoltări, având originalitatea şi individualitatea lui,având nevoi specifice care îi vor genera, evoluţia şi comportamentul. Prima relaţie de tip social pe care orice copil o stabileşte imediat după venirea sa pe lume este cea cu părinţii săi. Această relaţie este de bază pentru dezvoltarea copilului şi apoi a adultului, este o piatră de temelie şi un model pentru viaţa lui socială, începând cu cea preşcolară, şcolară şi de mai târziu, până la maturitate.
De ce este atât de importantă relaţia dintre părinte-copil? Pentru că ea determină dezvoltarea copilului şi împlinirea adecvată a nevoilor sale.
În primul rând copiii au nevoie de dragoste: au nevoie să fie iubiţi, să se simtă iubiţi, să li se spună că sunt iubiţi, să li se arate că sunt iubiţi, şi asta indiferent de comportamentul lor. Cu precădere la vârstele mici, copiii înţeleg că sunt iubiţi atunci când sunt dezmierdaţi şi îmbraţişaţi. Există totuşi momente în care suntem foarte ocupaţi şi copilul vine să ne îmbrăţişeze: este foarte important să nu îl respingem. O sărutare şi o strângere la piept nu ne răpesc mai mult de un minut din activitate şi copilul dumneavoastra o merită cu orice prilej. Dragostea implică să-l ascultăm pe copil, așa putem afla nevoile copilului, dorinţele sale, gândurile şi sentimentele lui. Toate acestea vor duce la realizarea unei bune comunicări între părinţi şi copil. Copilul va câştiga astfel încredere în părinţi şi va şti că ori de câte ori va avea o problemă sau o nelinişte va fi ascultat şi va avea cu cine discuta. Tot aici putem încadra şi acordarea atenţiei, care în funcţie de vârsta copilului poate consta într-o discuţie pe o anumită temă de care este preocupat sau a unui joc pentru copii, sprijinul şi ajutorul la lecţii, sau învăţarea unor deprinderi şi cunoştinţe extraşcolare.
Copiii au nevoie de reguli, limite şi graniţe. Existenţa unui program, a unor cadre şi reguli ştiute , respectate atât de parinţi cât şi de copil, dau copilului un sentiment de siguranţă care îl învaţă pe mai târziu să fie ordonat, să se supună autorităţii (profesori, şefi, etc). Este sănătos să înlocuiti rigiditatea cu flexibilitatea şi toleranţa care sunt esenţiale,astfel copilul învață cum să devină adaptabil, să tolereze neprevăzutul, să facă faţă schimbării.
În contextul acestor reguli, apare şi disciplinarea pozitivă, făcută cu dragoste. Este foarte important modul în care ne adresăm copilului si limbajul pe care il folosim. De multe ori, părintele furios ţipă la copil, îl etichetează (eşti prost, incapabil, rău, etc) sau îl ridiculizează (râde de el), devenind în final agresiv. Copiii mici vor dezvolta teamă iar copiii mai mari vor deveni mânioşi la rândul lor (sămânţa rebeliunii lor de mai târziu). Disciplinarea adecvată presupune afecţiune, răbdare, fermitate, consecvenţă. E foarte important atunci când ai stabilit o consecință să o respecți, același lucru trebuie să fie valabil șiîn cazul în care îi promiți că îi cumperi ceva sau îl lași la film cu colegii.
Un alt aspect important legat de relaţia părinte-copil este respectul pe care părinţii îl acordă copilului. Respectându-l, el se va simţi valorizat, tratat de la egal la egal cu ceilalţi membrii ai familiei. Nu ezitaţi niciodată să vă cereţi scuze dacă aţi greşit cu ceva faţă de el să îi spuneţi “iartă-mă”, “îmi cer scuze” sau să-i mulţumiţi. Astfel copilul poate învăţa şi ce înseamnă a fi iertat şi a ierta. Iar exemplul personal este mai important decât o mie de cuvinte.
